Geminis

Există acel fel de persoane pentru care ți-ai da suflul în momente de maximă adrenalină, fără să clipești.

Există acel tip de oameni care îți sunt oferiți de viață în dar, asemeni unei bijuterii scumpe, antice, căreia nu poți să-i găsești strălucirea decât șlefuind-o în timp, fără a ști însă adevărata ei valoare la început, când nici nu conștientizai că poate fi cea mai de preț piesă din colecția ta de briliante.

Există acei oameni pe care doar ținându-i lângă tine, le poți arăta fața lor autentică, identitate fie pierdută de ei înșiși pe drum, fie subapreciată chiar de noi.

Doar timpul le sudează pe toate la locul lor, acolo unde trebuie să fie unite.

Persoana despre care scriu aceste rânduri este una din cele mai frumoase ființe pe care retina mea poate să le perceapă. Și am umblat destul prin lume pentru a căuta frumusețea, fie a oamenilor, fie a locurilor.

Dacă ar fi să compar acest om cu cel mai luxuriant loc din lume, aș spune că e o plajă sălbatică, unde valurile pur de albastre se sparg înspumate pe nisipul auriu.. Iar fructele exotice de pe insulă sunt de o dulceață roșie, pentru că cea mai frumoasă culoare atribuită acestei persoane, este roșu. Culoarea unui caracter de nestăvilit și a unei pasiuni interioare ale cărei limite ar putea cu greu oricine să le determine. Plaja sălbatică, preferata mea, oferă calm și liniște, dar în același timp un amuzament incontrolabil și intemperii grele: furtuni, primejdii. Însă mereu soarele iese strălucitor dintre nori, deci nu ai cum să nu iubești tot mai mult insula mea de neuitat. În final ea e pentru mine un adăpost, departe de jungla urbană.

Dacă ar fi să îmi amintesc cum ne-am cunoscut, aș răspunde vag: eu dormeam. Pe canapea. Când o voce caldă a venit să mă anunțe sosirea pe lume a celei mai dragi ființe, căreia recunosc, handicapul de îmi exprima fluent sentimentele, fără rețineri, m-a făcut să nu îi fiu deschisă mereu. Dar în același timp, ea știe că oricât de tăcută aș fi, e singurul om pentru care aș ucide fără să clipesc. Dacă sunt tăcută uneori, nu înseamnă că nu aș avea un milion de cuvinte de spus.

Poate că dacă nu știu să cer ajutor, tocmai atunci am nevoie de el cel mai mult din partea ei.

Poate că nu știu să spun cât de mult iubesc această ființă, dar asta nu înseamnă că nu o ador cu toată inima și rațiunea mea.

Poate că dacă nu îmi arăt posesivitatea, nu înseamnă că uneori nu sunt geloasă pe toți oamenii care sunt în jurul ei, când eu nu pot fi acolo…

Poate că nu arăt cât sufăr când ea dă cu fruntea de pragul de sus, dar cu toată durerea, îmi doresc să învețe chinul pe propria-i peiele, chiar dacă într-o clipită l-aș îndura eu tot pentru ea. Dar aripile ei splendide trebuie să învețe și singure cum să zboare..

Îmi amintesc bine cum a fost prima dată când ne-am întâlnit. Era o făptură mică, înfășcată în haine minuscule, din care zăream doar o pereche de nestemate albastre în loc de ochi, ceva firav și galben pe post de păr; și niște mânuțe cu degete zdravene. Atunci s-a produs un clic în mintea mea de copil, simțind un fel de sentiment de posesivitate majoră și un fior de iubire nestăvilit, aproape masochist. În acea clipă, i-am băgat mânuța în gură și am mușcat-o zdravăn de un deget. Făptura a început să țipe de durere și atunci i-am auzit glăsciorul de copil rănit, care a trezit conștiința din mine, căreia îi luase locul instinctul. Realizasem cât de mult rău îi făcusem din prima clipă, chiar de la prima întrevedere, dar nu-mi părea rău, pentru că știam că voi avea o viață înainte pentru a-i arăta cât regret greșeala comisă și că nu o făcusem decât din animalică dragoste la prima vedere. Nu era tocmai o mușcătură de ”bun venit”, dar nici una de ură. Era un legământ, care ne-a unit pentru tot restul zilelor noastre. Mama a sărit arsă la auzul țipetelor micii făpturi, dar i-am explicat ca și răspuns la întrebarea: ”De ce ai făcut asta?!……  ”Pentru că mi-e dragă..”

Cea mai de preț dorință a mea a fost împlinită odată cu venirea ei pe lume. Căci uram să fiu singură. Uram să nu am cu cine să vorbesc, pe cine să învăț să vorbească. Uram să mă joc în singurătatea specifică. Am venit pe lume cu dorința primordială de a împărtăși, egoismul fiind un termen atât de necunoscut pentru mine, încât ați putea spune că sunt o ipocrită. Însă mereu mi-a plăcut să iubesc viața alături de cineva. Iar cinci ani de singurătate înainte de venirea ei pe lume erau deja o eternitate pentru mine. Jucării doar ale mele, haine, răsfățuri, dulciuri și plăceri ale copilăriei mi se păreau toate neinteresante dacă nu aveam cu cine să mă bucur de ele. Și mi-am asumat riscul de a împărți orice cu acea ea, acel el, cerându-le de nenumărate ori berzelor prin scrisori hieroglifice scrise de mâini micuțe de copil naiv, să îmi aducă pe cinevaaaaaaa! Și mi-a adus în final, prin intermdediul pântecelor mamei mele. Da, acolo s-a creat frumoasa persoană care avea să-mi fie tovarăș de viață, independent de persoanele care ne-au intersectat destinele sau care au încercat să ne despartă. Mereu am demonstrat sau poate, chiar legătura de sânge a făcut-o, că nu avem cum să ne renegăm vreodată, pentru că ne completăm și avem nevoie de echipa pe care viața ne-a îndrumat să o construim împreună.

Nu a fost ușor. Nicio relație nu e ușoară. Nici cea cu iubitul, cu vecinul sau cu doamna de la ghișeu care ne încasează ratele lunare. Toate relațiile au defectele lor, deci trebuie să luptăm pentru a trăi frumos, în comuniune. A trebuit să facem eforturi uneori pentru a ne tolera, accepta și ajuta reciproc. E greu de altfel, când se întâlnesc două forțe ale naturii asemeni mie și ei. Nemaivorbind de faptul că eu mereu am încercat să impun atitudinea de șef mai mare, unei ființe care nu s-a născut nicidecum să fie subaltern. Nimănui! Niciodată! Dar nu-i așa că din tendința de a fi protectori, devenim severi? Și doar din părere de rău și grijă am fost uneori rea sau nervoasă, răstită sau prea bățoasă, rănind sentimente, care de ce să nu recunoaștem, mi-au fost rănite înapoi.

Ne-a trecut viața pe amândouă prin filtrul ei minuscul și ne-a demonstrat că nu doar prin frumusețe ajungi departe, ci și cu inteligență, ambiție, optimism și noroc. Dar in doi, orice război e mai ușor. Asemeni unor camarazi de zi și de noapte pe front, ne-am cărat ranița una celeilalte, ridicându-ne oricând din moloz. Și așa va fi mereu fără urmă de îndoială. Când războiul va fi terminat, vom fi și noi tot împreună, ținându-ne imaginar de mână.

E o relație plină de culoare, așa cum au două fete frumoase, despre care n-ai zice în veci că ar putea fi surori, care împart tot ce au, bun și rău, rochii frumoase și urâte, bani mulți sau puțini, depresii și suferințe din dragoste, stresul zilei de mâine sau ultima sticlă de băutură din casă. Nu există altcineva care să știe să facă toate astea cum știm noi să le facem. Și când ieșim  țanțoșe din casă, feriți-vă! Nu există alternativă pentru cei care vor să facă ochii mei căprui să plângă, în momentul în care ochii ei albaștri taie cu privirea oponentul în cauză! Iar temperamentul blondei focoase din ea, poate fi ușor de descifrat, dar nu e nici pe departe atât de tăios precum personalitatea brunei din mine. Suntem extrem de diferite, din orice punct de vedere, dar nu-i așa că ying și yang  reprezintă simbioza perfectă a contrastelor care se completează?

Nu cred că aș fi în stare să declar cele sus menționate privind-o în ochi, fără o criză de plâns, declinată de un patetism nedemn de mine. Așa că am făcut-o cum știu eu cel mai bine, scriind pe blog, unde e ca și cum aș striga în gura mare din spatele unui megafon mai mare decât mine, care m-ar acoperi toată, cât să nu știe nimeni a cui e vocea curajosului ce-și strigă dragostea necondiționată în târgul cu suflete reci.

Și bineînțeles, ca de fiecare dată, simt că nu sunt de ajuns nici un milion de cuvinte pentru a-mi exprima dragostea infinită, sau poate nu m-am exprimat destul de profund..poate nu am arătat destulă prietenie de-a lungul timpului, dar în același timp mă bazez pe complicitatea dintre noi, care sigur o face să știe că și în ceasul al doișpelea aș fi ultima care ar sta în picioare pentru ea, indiferent de cât de mare sau puturoasă ar fi groapa în care ea ar sta afundată.

Pentru că este sora mea, unica și cea mai de valoare ființă pe care cineva putea să o creeze pentru mine. Nu aș schimba nimic la ea, e perfectă exact cum e și nimeni nu va reuși niciodată să știrbească imensitatea iubirii mele pentru ea.

Îți mulțumesc că exiști, draga mea tovarășă de sânge!